Confesiunile Dianei

Scriu pentru că îmi place să cred că, într-o zi, vorbele mele vor fi folosite de copiii prietenilor mei ca exemplu al experienței.

Umanizare.

Spuneam acum două luni şi două zile că “Nu mai pot simți bucurie, nu mai pot simți durere, frică, ură.” şi că “Am ajuns în stadiul în care sunt “de piatră”. Simt că nimic nu mă poate răni și că m-am concentrat atât de tare să opresc aceste sentimente să mă domine încât am reușit.”

Ei bine, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar fix înainte de Bacalaureat, fix în momentele în care aveam cea mai mare nevoie să nu mai simt nimic, am început să simt din nou acea senzaţie de ataşament de care doream din tot sufletul să nu mai dau.

Ei bine, în momentul în care am început să simt din nou anumite sentimente au sărit toate din sufletul meu şi “m-au luat pe sus”, m-au debusolat şi nu mai ştiu de mine. Mi-aş dori atât de mult să pot să revin la acele clipe în care nu mai conta nimic, la acele clipe în care încercam să plâng şi nu aveam lacrimi, acele clipe în care voiam să simt ceva, orice, şi nu puteam.

Am încercat, pentru o perioadă destul de scurtă de timp, aparent, să mă detaşez de sentimente şi să nu mă gândesc decât la binele meu si atât. Dar, altruismul este unul din defectele mele şi nu s-a lăsat învins atât de uşor în bătălia sentimentelor mele.

 

Advertisements

Dezumanizare.

Jur că nu mai pot simți nimic. Nu mai pot simți bucurie, nu mai pot simți durere, frică, ură.

Abia mai pot simți iubirea din partea celor dragi; simt că sunt atașată de ei/ ele, dar nu mai pot iubi. Nu mai pot simți supărarea, nu mai pot simți tristețea. Nu mai simt că îmi crește pulsul, nu mai simt căldura sau frigul.

Am ajuns în stadiul în care sunt “de piatră”. Simt că nimic nu mă poate răni și că m-am concentrat atât de tare să opresc aceste sentimente să mă domine încât am reușit. Am reușit să ignor vorbele rele din jurul meu și să țin cont doar de cele bune; am reușit să nu mă las influențată de gura lumii.

Am reușit să mă descopăr și să trăiesc viața exact cum voiam eu.

Absurd.

“Am nevoie de tine”,i-am spus acum câteva seri. Nu mi-a răspuns. Nici următoarea zi, nici până în ziua de azi.  Și aș plăti să aflu reacția lui, aș plăti să îl văd iar. Am înțeles în cele din urmă că îl voi iubi mereu, că de 4 ani de zile îl iubesc și că, cel mai probabil, și peste 30 de ani gândul mă va purta către el. 

Știe că îl iubesc pentru că și el m-a iubit acum ceva vreme. Dar nu a fost să fie. Sau poate încă mă iubește și el, dar nu vrea să își recunoască acest lucru. Nu vreau să îmi complic viața cu problemele lui existențiale. 

E absurd că ne știm de atâta timp, îl iubesc și totuși, nu e alături de mine.Mai ales în aceste momente. E absurd că pierdeam nopțile cu el, fie la telefon, fie pe afară, și totuși încă îl iubesc, deși majoritatea îl detestă. E absurd că pentru ceilalți e miserupist, că nu ține cont de nimic, că este egoist. Nu e așa. E atât de sufletist încât orice dezamăgire îl face mai puternic. E atât e sensibil încât e paranoic. E atât de sincer încât ți-e teamă să te uiți în ochii lui judecători.

Și cu toate astea, îl iubesc. E absurd.

Te cunosc de undeva?

Îmi spuneam în minte ”Nu îmi mai pasă, dacă el nu mă vrea, eu de ce să îl vreau?” Dar știam că mă mințeam singură.

Și cred în destin. Am început să cred. Și în puterea gândului. Când te gândești prea mult la o persoană, o vezi, chiar și întâmplător. Când îți dorești ceva cu adevărat, obții.

El și-a făcut apariția întâmplător, probabil dacă știa că urma să mă vadă ar fi făcut tot posibilul să mă evite. Nu eram atentă când a ajuns, nu l-am văzut. Și când ne-a salutat nu i-am putut spune nici ”Bună!”

E vina mea că l-am pierdut și e vina mea că am ajuns la asta. Nu vreau să îmi caut scuze pentru că nu am; dar atâta timp cât gândul mă duce la el, și gândul îl aduce în viața mea, nu pot crede altceva decât că întâlnirile astea ”întâmplătoare” vor fi din ce în ce mai dese.

Nu am vorbit. Nici nu a fost nevoie. Vedeam disprețul în privirea lui. A evitat orice urmă de încercare de a începe o conversație.

”Eram supărat și am zis să trec să văd ce faceți” a spus. Nimeni nu știa că o să vină. Nici el nu știa că o să ne găsească. A fost o pură întâlnire, întâmplătoare, care m-a făcut să zâmbesc. M-a făcut să îmi dau seama că după un pumn în față, apare și alinarea care face ca durerea să dispară.

Ne-am purtat ca doi străini. Prietenul lui mi-a vorbit, dar orgoliul său probabil că nu îl lasă să vorbească nu mine. Și îmi e atât de dor…

Nu o să accept niciodată că ai plecat din viața mea, așa cum nu o să accept niciodată că ne-am schimbat. Întotdeauna am fost sinceră cu tine și am avut încredere în tine. Nu am urmărit nimic în afară de înțelegerea ta și îți spuneam tot pentru că tu ești singurul care îmi spunea lucrurile în față. Îmi cer încă o dată scuze dacă te-am făcut să te simți nașpa, folosit, nu știu, dar vreau să știi că îmi lipsești și îmi lipsesc discuțiile cu tine. Toate. Chiar și cele în care mă certai…

Te iubesc, supăratule. Și o să te iubesc mereu chiar dacă nu o să mai vorbim, deși îmi doresc să trecem peste această ceartă. Te rog să înțelegi că am nevoie de tine!

Diana.

“Ce faci, măi?”

L-am văzut de la distanță, când deja nu mai era Soare afară. La început nu l-am recunoscut, era total schimbat, iar întunericul nu mă ajuta să disting trăsăturile feței sale. I-am auzit vocea și am crezut că o să îmi pierd echilibrul. Mi s-au înmuiat picioarele și abia i-am putut răspunde când m-a întrebat “ce faci, măi?”, cu un “bine” pe care abia că l-am auzit eu…

L-am sunat și am încercat să înțeleg de ce nu mai vrea să vorbească cu mine, de ce nu mă mai caută. Am vrut să vorbesc cu el, să vadă că nu urmăresc o prietenie bazată pe situația lui materială. Am încercat să îi spun că îl vreau în viața mea, iar el mi-a răspuns: “prefer să nu mă mai suni”. În momentul acela am înțeles cum te simți când rănești cu adevărat un om, am simțit cât de josnic este să dezamăgești un om în care ți-ai pus toată încrederea și care, pentru tine, era unul dintre cei mai importanți din viața ta. Am simțit că l-am rănit. Abia atunci când l-am auzit spunând că nu mă mai vrea în viața lui, eu mi-am dat seama câtă nevoie am de el, de fapt. Pentru că așa suntem noi, oamenii: ne dăm seama cât de valoroși sunt unii oameni abia după ce îi pierdem. Adică prea târziu, din păcate.

Calc-o, dă-i blană, hai bag-o în a 5-a!

Am crescut înconjurată de băieți. Acum au devenit bărbați, majoritatea. De mică am învățat să privesc lucrurile nu doar din perspectiva imposibil de explicat a femeilor, ci și din punctul de vedere al bărbatului, al sexului puternic. Îmi place să îmi văd băieții, care acum 3-4 ani ar fi făcut orice pentru o piesă nouă de bicicletă, cum se strâng cu mașinile să se plimbe seara în oraș.

Și îmi place al naibii de mult Bucureștiul seara. Nu mai e totul gri, nu mai aerul ăla greu, nu mai sunt oamenii ăia posomorâți și triști din timpul zilei. Atâta timp cât privești totul din mașină, de pe bancheta confortabilă din spate, Bucureștiul pare rupt dintr-o poveste. Să privești farurile mașinilor, să picure ușor, să fumezi un trabuc și să lași capul pe spate. Să privești totul cu o indiferență aparte, să pară că te uiți în gol, dar tu să știi exact ce vezi.

Rupt din filmul tău, te trezești într-un cântec al claxoanelor, pentru că taximetriștii nu au învățat că răbdarea este o virtute. Și realizezi că România nu e cel mai bun loc în care să îți crești copiii, dar totuși o vei face. 

Prietenii mei, majoritatea, sunt încă începători. De multe ori am auzit în mașinile lor, de la oameni fără permis de conducere, care cred că șofatul este un lucru extrem de ușor, ”Hai, frate, calc-o și tu, o ții în 60? Ce dracu, nu vezi că e liber?” Mi se pare complet anormal și irațional pentru niște oameni care nu au habar cu ce se mănâncă șofatul să spună lucruri de genul, care nu sunt cele mai bune sfaturi pentru un începător. Exact ca și atunci când stai la semafor și ești începător, cu doi prieteni, și lângă mașina ta e unul cu un SLK, să zicem, și când se schimbă culoarea semaforului prietenii șoferului sunt ceva de genul ”dă-i mă, blană,că îl faci!” Dă-te dracu, sunteți într-o mașină cu motor 1.4 și vreți să vă puneți cu un SLK?! Inconștiența pasagerilor din mașină duce de foarte multe ori la accidente. Slavă Cerului că până acum nu mi s-a întâmplat niciodată nimic și sper să nu mi se întâmple. Evident că este, în mare parte, și vina șoferului, pentru că se lasă influențat, dar cică în prieteni trebuie să ai încredere. Doar că nu la volan, aparent.

Revenind la subiectul inițial al postului, Bucureștiul este chiar frumos noaptea. Lumina stâlpilor de iluminat îi dau un aer impunător, clădirile principale de pe marile bulevarde fiind masive, vechi. Parcă seara nu mai sunt atâtea gropi și parcă orașul e mai calm.

Parcă Bucureștiul e altul noaptea. Parcă pe Bulevardul Unirii îți vine să uiți de probleme, de poliție, de toată lumea și să demarezi, să ajungi în a 5-a și tot să nu ți se pară de ajuns. Parcă ai vrea să zbori din oraș câteva zile, să nu te mai gândești la tot ce ai pe cap.

Image

 

sursă foto 

București, copilărie

Când eram mică, rare erau cazurile când ieşeam din zona Dristor, Vitan, Titan, Potcoava, pentru că în zonă aveam tot ce îmi trebuia (când zic mică mă refer la 0-11 ani).

După, când ne-am mutat din Dristor şi am ajuns în Ozana, lucrurile s-au schimbat. M-am mutat la şcoală nouă, în Colegiul Naţional Bilignv “G. Coşbuc”, care era la 11 staţii de casă. la Foişorul de Foc. Şi am mers timp de 4 ani de zile aşa şi zona s-a extins. Erau zile prin clasa a 6-a, a 7-a când ne întâlneam la Unirii să mergem la Mc Donald’s să mâncăm un meniu. Mamă, şi ce bine ne simţeam noi, ca puştoaice la 12-13 ani că eram la Unirii, în Mc cu oameni cu Apple MacBook-uri pe masă, telefoane fiţă şi aşa mai departe. Când ajungeam în Romană era jale, zici că ajunsesem în Paris. Îmi plăcea mult, şi încă îmi place, să mă plimb prin zonele astea, pentru că sunt pline de magazine şmechere.

Legat de metrou, singurele probleme le-am avut când am intrat în clasa a9a la Kretzulescu şi mereu greşeam ieşirea: în loc să ies pe la Mc, ieşeam pe la Gogoaşa Înfuriată. Şi mergi tu, Diano, încă o staţie în plus… mă rog, după o lună- două am învăţat pe unde trebuie să ies…

De când eram mică am iubit să mă plimb cu metroul. Deşi asta se întâmpla rar, de 3-4 ori pe an, iar ruta era Dristor 2- Gara de Nord, atunci când venea bunică-mea în vizită. Noi când mergeam la ţară nu aveam treabă cu trenul, că ajungeam în 2 ore cu maşina, dar şi trenul este o pasiune de-a mea   ). Şi ce-mi plăcea era că aveam impresia că lumea nu mă aude din cauza zgomotului pe care-l făcea metroul. Şi mă uitam în geamul din faţa mea şi cântam Andre şi vedeam că lumea se uită ciudat la mine, dar nu aveam nici cea mai mică idee de ce. Abia pe la 6-7 ani mi-am dat şi eu seama că nu era ok   ).

Îmi plăcea Bucureştiul când eram mai mică. Magazinul Unirii nu era aşa “modern”, era gri, vechi şi mai drăguţ, erau mai puţine maşini, oamenii erau parcă mai drăguţi şi totul părea roz.

De prin clasa a 7-a am început să îl cunosc mai îndeaproape, pentru că în fiecare weekend ieşeam cu o prietenă şi ne stabileam o zonă în care să mergem. Şi mergeam aşa, de nebune, până când am cunoscut cam tot Bucureştiul, în afară de Ferentari, Zeţari şi… cam atât cred.

Eu de multe ori îi minţeam pe ai mei că sunt în parc, aproape de casă, când, de fapt, eu eram prin celălalt capăt al Bucureştiului   ) …

post preluat de pe vechiul blog 

Vreau să cred.

Vreau să cred că nu sunt nebună. Vreau să cred că sunt o persoană normală, o persoană ca toți ceilalți oameni. O persoană ordinară, care își trăiește viața în umbră, dar care încearcă să se facă auzită. O persoană care are un program zilnic bine stabilit, o slujbă, o familie pentru care se luptă în fiecare zi cu vântul, cu ploaia, cu toți oamenii pe care nu îi suportă. O persoană care, în ciuda greutăților, are puterea de a zâmbi în fiecare dimineață.

Vreau să cred că în ciuda tuturor problemelor de zi cu zi, în ciuda tuturor dezamăgirilor prin care fiecare dintre noi a trecut la un moment dat, în ciuda viselor distruse de răutatea oamenilor, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le întâlnim în viață, suntem oameni normali cu același vise și dorințe pentru care am face orice să le împlinim.

Vreau să cred că oamenii nu sunt răi, vreau să cred că trăim într-o lume în care nu banul este cel care ne conduce, vreau să cred că trăim așa cum ne place nouă și nu trăim pentru da impresii false oamenilor din jurul nostru. Vreau să cred că nu ne ascundem în spatele unor măști bine conturate pentru a nu ne fi rănite sentimentele.

Vreau să cred că viața e mai bună de atât.

Interese umane.

Când eram mică, la vreo 8-9 ani, am început să îmi fac prieteni, să ies în parc după școală. Și evident, copii mici fiind, ne mai certam, ne împăcam, ne făceam că uitam și tot așa. De atunci am început să mă prind în legătură cu tipologia umană.
Ești om, femeie sau bărbat, cu păr lung, scurt sau fără, ești unic și nimeni nu mai e ca tine. Ești om și ești special. Ești cea mai inteligentă și pusă la curent cu tehnologia ființă de pe Pământ. Tipologia umană este una foarte neinspirată; în copilărie prieteniile nu se bazează pe încredere, loialitate, un interes anume. În copilărie devii prieten cu X doar pentru că era la aceeași groapă de nisip cu tine și mamele voastre stăteau pe aceeași bancă din parc. Cel puțin așa era pe vremea mea. Nu mai știu cum e acum.
Când crești totul se strică; oamenii, în general, nu pot vedea în spatele propriilor lor interese, oamenii devin falși, își maschează părțile bune în spatele unor măști confuze, pe care mulți nu le înțeleg.
Eu una nu înțeleg; eu sunt o persoană deschisă, sociabilă, care își mulează comportamentul după persoana cu care petrece timpul. Nu mă las citită decât de cei care sunt ca mine și nu îmi place să aud păreri greșite despre mine.
În schimb, majoritatea oamenilor pe care o să îi întrebi “Consideri că ai mulți prieteni pe care te poți baza?” o să îți răspundă: “Da, am foarte mulți prieteni și cu siguranță aș putea apela la ei dacă am vreo problemă”. Ei bine, în realitate nu te va ajuta nimeni niciodată, poate doar câteva mici excepții, dar sunt foarte greu de găsit aceste excepții. Fiecare dintre noi are o viață de care trebuie să aibă grijă, și aceea este propria viață. Am învățat asta de curând și a durut destul de tare să realizez că, în afară de familie, este foarte greu să te poți baza pe cineva.

Toată lumea urmărește un interes, fie că este el moral, financiar, fizic, întotdeaua o să existe un anumit interes în toate. Pentru că așa suntem noi, oamenii. Am ajuns să nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat frumoase din viață; am ajuns să prețuim banii mai mult decât o prietenie sinceră.

Iubim?

Am înțeles că dragostea nu e cel mai ușor sentiment de perceput în viață.

Dar dragostea este ceea ce ne da viață, este sentimentul care poate alina chiar și durerea, este sentimentul care ne poate face să lăsăm gândurile negative deoparte și să iubim.

De ce să iubim?! De ce să simțim dragostea?!

Răspunsul este simplu: pentru că iubirea este singura urmă de umanitate ce nu a fost distrusă în totalitate de tehnhologie.

De ce spun asta? Gândiți-vă doar când a fost ultima oară când ați fost la bibliotecă, să căutați informații pentru un referat/ proiect, gândiți-vă când a fost ultima oară când ați folosit telefonul fix pentru a invita pe cineva în oraș sau când ați făcut unei persoane apropiate o vizită pentru a o invita la un suc/ceai.

Gândiți-vă și apoi spune-ți-mi dacă mai suntem umani.